Originalul: All in your head de Adam Khan.
Totul e în cap la tine
În 1914, un vas mic a plecat spre îngheţata mare Weddell în drum spre Polul Sud. Vasul avea un echipaj de douăzeci şi şapte de bărbaţi şi pe conducătorul lor, Ernest Shackleton. Dar vânturi foarte puternice au unit bucăţi de gheaţă plutitoare şi temperatura a scăzut sub zero, îngheţând mai mult de un milion de mile pătrate într-o masă solidă de gheaţă. Ei au rămas blocaţi în mijlocul acestei mase. Nu aveau nici un transmiţător radio. Erau singuri.
Timp de zece luni presiunea a crescut până ce a strivit corabia lăsându-i în mijlocul unui pustiu de gheaţă ce ar fi putut deveni în orice moment o mare de bucăţi plutitoare de gheaţă. Trebuiau să scape de pe această gheaţă cât încă mai era solidă aşadar au pornit spre cel mai apropiat pământ pe care îl cunoşteau, undeva la 550 de km distanţă, trăgând după ei pe gheaţă două bărci de salvare. Dar după câteva sute de metri au dat de o creastă înaltă de două etaje, creată de presiune apărută din compactarea gheţii. Au trebuit să-şi cioplească un drum prin ea. După două zile de muncă istovitoare, într-o vreme cu temperaturi sub zero grade, erau extenuaţi. Reuşiseră să călătorească doar două mile.
Au încercat încă o dată. În cinci zile au reuşit să strângă nouă mile dar gheaţa devenea din ce în ce mai moale şi culmile create de presiune din ce în ce mai înalte. Nu mai puteau înainta. Aşadar au aşteptat… câteva luni. Până la urma gheaţa s-a deschis şi au putut să-şi lanseze bărcile într-o mare învolburată de bucăţi de gheaţă. Dar acum navigau într-o mare trădătoare. Au debarcat pe o insulă mică şi pustie, acoperită cu gheaţă şi lipsită de viaţă, în mijlocul pustietăţii.
Pentru a se salva ei trebuiau să ajungă la cel mai apropiat avanpost al civilizaţiei: South Georgia, la 1400 de km depărtare. Shackleton şi cinci oameni au luat cea mai bună barcă de salvare şi au navigat Trecătoarea Drake de la capătul Americii de Sud, cea mai cumplită bucată de ocean din lume. Vânturi puternice băteau nonstop cu până la 200 de mile pe ora (la fel de tare ca într-un uragan) – valurile ajungeau până la 20 de metri. Şansele lor de reuşită erau foarte aproape de zero.
Dar determinarea poate schimba şansele.
Au reuşit să treacă dar au ajuns pe partea greşita a insulei şi barca lor a fost lovită de stânci devenind inutilizabilă. Portul de baleniere la care trebuiau să ajungă era pe partea cealaltă a insulei ce avea munţi cu vârfuri de 3000 de metri înălţime ce nu mai fuseseră escaladaţi niciodată. Ei au fost primii. Nu prea aveau alternative.
Când au intrat clătinându-se în micul port de baleniere de pe partea cealaltă a insulei fiecare persoană care i-a văzut a rămas blocată. Cei trei bărbaţi aveau pielea neagră ca tăciunele de la uleiul de focă pe care îl arseseră. Hainele lor deveniseră zdrenţe rupte şi pline de mizerie şi veniseră din direcţia muntelui. În toată istoria oraşului nimeni nu a fost văzut venind din direcţia aceea.
Deşi toţi oamenii din portul acela ştiau de expediţia lui Shackleton, corabia lui lipsea de şaptesprezece luni şi a fost presupus că s-a scufundat cu tot cu echipaj. Marinarii de pe baleniere ştiau cât de mortală şi neiertătoare poate fi gheaţa.
Cei trei bărbaţi zdrenţuroşi şi-au croit drum spre casa unui om pe care îl cunoştea Shackleton, urmaţi îndeaproape de o mulţime tăcută şi din ce în ce mai mare. Când omul a deschis uşa, a făcut un pas înapoi şi a privit mut. Apoi el a zis, „Cine naiba sunteţi?”
Bărbatul din centru a făcut un pas în faţă şi a spus, „Numele meu e Shackleton.”
Conform unor martori, bărbatul cu faţă dură ce deschisese s-a întors şi a izbucnit în lacrimi.
Această poveste este incredibilă şi dacă nu ar fi verificări extensive combinate cu jurnalele şi interviurile membrilor echipajului din cartea lui Alfred Lansing – „Endurance”, toate acestea ar putea fi uşor catalogate ca fabulaţii. Povestea este adevărată şi pe cât de incredibilă pare, toate acestea nu sunt decât câteva aspecte din ea.
Shackleton s-a întors şi i-a salvat mai întâi pe prieteni lăsaţi pe partea cealaltă a insulei şi după mai multe încercări de a trece prin gheată, pe 30 August, la aproape doi ani de la plecare, el a ajuns pe insula pustie şi a salvat restul echipajului. Toţi oamenii din echipajul lui Shackleton au ajuns acasă în viaţă.
Cu cincisprezece ani mai devreme, o altă corabie a rămas blocată în gheaţa din Marea Weddell – Belgica, condusă de Adrien de Gerlache – dar ei nu s-au comportat la fel de bine. În timpul iernii Antartice soarele a dispărut complet sub orizont pentru şaptezeci şi nouă de zile. Echipajul lui Shackleton a îndurat lipsa. Dar oamenii echipajului de pe Belgica au devenit din ce în ce mai deprimaţi, au renunţat să mai spere şi s-au prăbuşit în gândire negativă. Unii dintre ei nu mai puteau mânca. Au început să apară boli mentale. Unul dintre ei a făcut un atac de cord din cauza groazei cauzate de întuneric. Paranoia şi isteria făceau prăpăd printre ei.
Oamenii lui Shackleton nu au păţit nici unul din lucrurile acestea pentru că el a insistat ca ei să-şi menţină o atitudine pozitivă şi el însuşi a făcut la fel. El a spus la un moment dat că cea mai importantă calitate a unui explorator nu este curajul sau răbdarea ci optimismul. A spus „Optimismul anulează dezamăgirea şi face ca o persoană să fie mai pregătită ca niciodată să meargă mai departe.”
Shackleton ştia de asemenea că atitudinile sunt contagioase. El era perfect conştient că dacă cineva îşi pierdea speranţa ei nu ar mai fi reuşit să-şi folosească şi acea ultimă fărâmă de energie care ar fi făcut diferenţa dintre succes şi eşec. Şi ei au fost împinşi la limita rezistenţei umane. Dar el s-a convins pe sine şi pe oamenii lui că vor scăpa cu viaţă. Determinarea lui de a rămâne optimist până la urmă le-a salvat vieţile.
Determinarea poate face lucruri mari şi pentru tine. Se reduce la ce-ţi spui: Ori îţi spui că e situaţia este lipsită de speranţă ori îţi spui că poate fi rezolvată. Nu poţi privi în viitor pentru a afla răspunsul. El e la tine în cap.