Iubirea si Frica
Mar 7th, 2008 by Petre
Opusul Iubirii nu este Ura ci Frica. Frica naste pana la urma si ura…
Orice religie care foloseste Frica pentru a-si motiva adeptii e o religie manipulativa.
Desigur… e foarte usor sa vezi asta cand privesti o alta religie decat cea in care te-ai nascut si crescut…
Frica te poate opri din a Iubi la fel cum Iubirea iti poate alunga Frica.
Problema e ca oamenii fara Frica nu sunt atat de usor de manipulat si de aceea, orice institutie care vrea controlul va duce promovarea Fricii la desavarsire. O spoiesc pe ici pe colo cu Iubire… dar in esenta tot FRICA trebuie sa ramana, altfel isi pierd musterii de sub control.
In religie, asta se vede in amenintarea cu Iadul. Si astfel… doar religia X sau in fine fractiunea Y din religia X detine Adevarul, doar ea te poate salva. Si asa… de frica… te duci… si faci ce-ti spune. Iei jugul. Pana si senzatia asta de privare de libertate iti este exprimata intr-o forma in care sa o digeri mai usor. O “povara placuta”. Manipulare cu propriul acord.
Allan Watts spunea ca unul dintre motivele pentru care misticii nu sunt agreati de “forurile superioare” este absenta fricii. Nu se tem de nimic, si astfel nu pot fi amenintati, nu pot fi controlati, nu pot fi manipulati. Un astfel de om poate crea foarte multe probleme pentru ca insasi prezenta lui poate trezi lumea din jur, iar cand suficient de multi se trezesc, e posibil sa fie dorita vre-o schimbare ceva. 
“Nu vă temeţi.”
Se cuibareste de multe ori Frica in inima mea… si uneori fata acolo pui ei hidosi… ganduri sumbre…
Dar imi cant melodia, imi dansez dansul si zambesc… si in clipele acelea Frica stie ca a sosit momentul sa plece…
Iubirea alunga Frica.
am sa inchei cu o povestioara din cartea lui Anthony de Mello, Cântecul păsării:
In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „Omule, nu stiu despre ce vorbesti”. In acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cotcodacit, iar Domnul s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii multumesc, ii implor adevarul.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata… Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.
Cea mai mare amenintare a religiei este amenintarea cu Dumnezeu.
Imi aduc aminte de o predica dintr-o duminica… preotul s-a luat de popor. I-a vazut cu fete mohorate si le-a explicat ca Dumnezeu este Iubire… si ca fetele mohorate nu prea se asorteaza cu Iubirea asta…
Cu riscul sa par prea mohorat, umbland pe firul unor ganduri nu foarte sumbre: ce rol are Dumnezeu in toata povestea ? De ce este necesar ca sa ajungi la concluzia asta ?
Scuze dar nu inteleg intrebarea. La care poveste te referi, care concluzie?
Nu e o contrazicere neaparat. Doar o propunere pentru un mod de gandire alternativ, posibil.
In povestea lui Petru, am putea reformula de exemplu: “Petru a fost sincer cu el insusi, dar nu se simtea intotdeauna comod in fata celor pe care si le spunea in astfel de momente. Pentru ca nu reusea sa fie intotdeauna cel care ar fi vrut sa fie.”
Iar in rest se poate inlocui “religie” cu “sistem de valori” si relatiile intre ura, frica si iubirea de aproape, atitudinea fata de adversitati de tot felul, se pot deduce usor.
Si cu toate astea, se simte nevoia de a adauga si ideea de Dumnezeu.
Da, se poate extrapola totul si la o perspectiva atee dar nu cred ca povestioara cu Petru sa fie despre sinceritate.
Eu vad povestioara ca pe explicare a unui aspect al caii crestine. Nu e vorba despre rasplata sau pedeapsa pentru ce facem in lumea asta ci e vorba despre o Cale a Fericirii. Nu faci ce faci de Frica iadului sau in speranta raiului ci faci ce faci pentru ca asta e Calea, asta e cea mai frumoasa modalitate de a-ti trai viata.
in sfarsit citesc si eu un articol fain pe blogosfera asta cretina.
Se pare ca atunci cand scapam de o frica apare alta si tot asa. Singura care poate sa rezolve totul este iubirea, asa cum spuneai si tu. Dar oare cati pot lasa totul pentru iubire? Ea cere sacrificii, daruire totala…
“Ce este iubirea?”
“Absenta totala a fricii,” spuse Maestru
“De ce ne este frica?”
“De iubirea”, spuse Maestru
Iubirea implica Frica. Sunt cele doua fete ale acestei monezi cu care ne tot jucam.
De cele mai multe ori alegem una din ele şi uităm că se poate şi mai bine.